Being in loneliness is not so hard...

Sigur, titlul încearcă să pară o încurajare personală faţă de persoana mea, pentru că dacă într-adevăr voi pierde o anumită persoană, chiar rămân singură. Nu, nu la propriu, pentru că voi fi în continuare înconjurată de persoane, dar voi fi complet singură pe interior...cu părinţii eu nu pot vorbi chiar atât de deschis, nu sunt învăţată, deşi în ultimul timp pot spune că am făcut progrese cu mama, dar cum să mă plâng ei în legătură cu problemele legate tocmai de ei? Asta nu o voi putea face vreodată.
Şi să fac eu primul pas nu mi-ar fi imposibil, dar...l-am făcut de prea multe ori în viaţa asta,  din cauza, bineînţeles a încăpăţânării mele. Recunosc că o singură dată am fost certată cu o prietenă o săptămână, ce a fost grea şi pentru mine, dar am văzut că şi pentru ea, astfel încât şi-a călcat pe toată mândria ei şi m-a implorat...după aceea totul a revenit la normal, iar eu aşteptam cu nerăbdare asta. Dar am fost eu pusă când eram mică în situaţii de genul, nu am ajuns la implorare, din câte îmi amintesc, dar eu am făcut de cele mai multe ori pasul spre împăcare, şi pot spune că nu regret, pentru că stricam o prietenie ce e valoroasă pentru mine, chiar dacă respectiva persoană nu mai e în ţară şi nu am mai vorbit cu ea de un an, ştiu că nu s-a schimbat, şi că o duce bine, iar asta e tot ce am eu nevoie, să ştiu că totul e în regulă, şi că se vindecă fără probleme. [mda, era bolnavă...şi încă mai e]
Cu Chou însă nu ştiu ce să zic, îmi doresc şi sunt complet neliniştită că s-ar putea duce totul pe râpă, dar parcă să iau eu iniţiativă nu pot. Vreau să văd implicare şi din partea ei, doar, dacă ţine şi ea la prietenia noastră o încălcare a demnităţii nu o va omorî nicidecum. Deşi, dacă văd că nu plănuieşte nimic, şi trec zile [mă rog, acum şi orele la mine par că trec extrem de încet] şi nimic, probabil că voi acţiona eu. Motivul poate părea egoist, frica mea de singurătate, dar...e un motiv prea stupid cel pe care a pornit toată şandramaua asta pentru a lăsa totul să se încheie with a sad end.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Ah, şi acum mai sunt torturată şi de întrebarea preotului, fuseşi la spovedanie cu diriginta..şi la o întrebare a insistat: Ai ceva pe suflet? Încă îmi răsună aceea întrebare în cap, dar n-am fost în stare să-i spun nimic, şi am negat, deşi cu greu, şi cu ezitare. Oricum, nu eram în stare să mă apuc să-i înşir acolo, dacă eram mai multe clase la spovedit, totul. N-am fost în stare, şi nici nu ştiu dacă o voi face vreodată în faţa unui preot, decât dacă simt că pot într-adevăr să rostesc, însă în faţa lui, în momentul ăsta, tonul şi seriozitatea cu care a pus acea întrebare nu au reuşit să mă afecteze, provocându-mi ezitare, dar răspunzând cu 'Nu'. Însă, la prima încercare a sa, am spus "Nu..chiar", şi în cazul în care m-a auzit, nu mă mai miră insistenţa lui...
Acum să văd dacă vor merge mai bine lucrurile, sa continuă în acelaşi mod, adâncindu-mă din ce în ce mai rău în "ghinion".

True or fake friendship?

16:41 Publicat de ·SaChan 0 comentarii
Heh, halal moment mi-am ales să mă gândesc la astfel de lucruri, ţinând cont că nu prea pot gândi datorită oboselii. Ah, cred că starea mea se datorează schimbării anotimpurilor, pe lângă somnul insuficient pentru mine.
În fine, lăsând plângerile generale, să revin la frustrarea sub care am deschis subiectul prieteniei. Cred că se datorează faptului că am acceptat cu atâta uşurinţă provocarea lui nee'chan de a-i da ignore, pe care sincer nu l-am putut da, doar am ieşit...Iar asta pot spune că am făcut-o pur şi simplu din irascibilitate slabă, pe care o manifestam exact în acel moment. Oricum, într-un fel tot m-a deranjat replica cu "N-ai decât să-mi dai ignore" pentru că...m-am simţit la fel ca ceilalţi în faţa ei, lipsită de valoare, doar cineva cunoscut pe mess..iar eu credeam că avem o relaţie mai deosebită după câte ne-am spus, am făcut împreună, dar încep să pătrund în confuzie. Se poate ca amândouă să fim afectate de probleme personale, pentru că anumite lucruri s-au schimbat, ne ascultăm una pe alta, nu spun că nu, dar sunt singura care se mai implică într-un mod mai profund, cel puţin asta simt eu. Ehm, eu cum nu mă pot numi tocmai o persoană normală nu trebuie să mă mir de toate aceste "simţiri" ce sper să fie false. Plus că, nu am ascultat încă partea ei, astfel că o dramă pornită de mine acum ar fi în van, şi aş ajunge la umilire. Acum trebuie doar să aştept..şi voi vedea ce va urma să se întâmple, dacă după o singură chestie de genul se duce totul de râpă, înseamnă că într-adevăr nu era o prietenie făcută să dăinuie. Deşi, a trecut peste încercări şi mai grele, lacrimi, nervi şi etc. [Nu plănuiesc să ofer chiar toate detaliile pe blog.] Ah, poate tocmai aceste încercări să o fi slăbit, iar acum să fie mai uşor de rupt legătura, totuşi, în mod normal se spune că îngreunăţile trecute cu bine de două sau mai multe persoane le întăresc legătură, nicidecum invers.
Într-adevăr mă torturez singură cu problema asta, şi probabil numai eu. :]]
Să încep să definesc prietenia ar fi cam...aiurea, pentru că toată lumea o ştie una şi bună: Prietenia e:
~un sentiment minunat
~când ai pe cineva alături
~în momentele grele o persoană pe care te bazezi
~sau...pur şi simplu cineva cu care ai lucruri în comun şi îţi petreci timpul.
Ok, probabil mai sunt, şi asta e sigur, dar nu-mi vin mie în cap acum..În fine, cu prima sunt de acord, doar că, ar trebui să fie prietenie adevărată pentru a fi într-adevăr un sentiment minunat. Ultimul exemplu se referă doar la amiciţie, ce mulţi încep să o confunde cu prietenia, strigând în stângă şi în dreapta despre aşa-zişi lor "BFF", dar de fapt, ei ştiu despre acele persoane doar lucruri de suprafaţă, superficiale, nimic profund. Asta e lumea, naivă în multe privinţe, dar totuşi, UN prieten adevărat vei găsi în toată viaţa asta. Iar eu cred că l-am găsit, dar să vedem şi "ce ne e scris" pe mai departe.
Hm, o persoană care e capabilă să deosebească prietenii falşi de cei adevăraţi, şi să ştie să aprecieze corect, aceea se poate numi o persoană norocoasă, deoarece va găsi sprijin exact atunci când va avea nevoie, şi va avea întotdeauna pe cineva acolo pentru el/ea. [Astea or fi valabile şi în cazul iubirii, dar eu nu am de gând să discut despre aşa ceva..]
 

Finally back!

Deci, după o perioadă extrem de îndelungată, revin şi eu pe blog, cu o schimbare de template, în stilul kawaii. I have something with this now..:]]. Anyway, revenind, promit să fiu mai activă pe blog now, şi să încep să dezbat aberaţii proprii, o bună metodă de a stoarce creierul şi de a te elibera de toate ideile, probabil fără vreo noimă, cuprinse în infinitul cunoaşterii proprii.  Ah, şi când mă gândesc că a trecut Crăciunul, Anul Nou, iar eu nimic, complet absentă de pe blog, de care mai că uitasem până ce astăzi nee-chan a trebuit să-mi amintească de el şi să-mi ofere imboldul de a-l pune în sfârşit pe picioare şi de a nu-l mai lăsa de izbelişte, ceea ce nu mai plănuiesc a mai face. Deşi, s-ar putea să fiu ocupată în vremurile ce vor urma, nu cred că îmi va fi imposibil să mă "eliberez" pe blog din când în când ^^'
So, vă puteţi aştepta la orice din partea mea. :]]

One'shot~

O lume moartă…într-o astfel de lume trăiam eu. Fără prieteni, fără familie, fără cineva căreia să-i pese într-adevăr de mine. Dar nu mă deranja, soarta mă învăţase un lucru, în viaţă nu ai nevoie de nimeni pentru a supravieţui. Lumea e rea, bunătatea e o iluzie, pe care toţi o crează pentru a „ajunge” la fericire, dar ah, nimeni nu o va atinge vreodată. Odată ce pătrunzi în lume, în adevărata lume, nu mai ai scăpare, trebuie să te zbaţi, războiul a început. Miza e însăşi viaţa, supravieţuirea printre creaturile nemiloase, ce printr-un absurd, îţi sunt „rude”, împărtăşind chiar şi acelaşi sânge, deoarece, conform religiei, provenim din două persoane, o femeie şi-un bărbat, ce prin uniune au dat naştere unui astfel de neam, unei întregi planete, în momentul acesta plină de fiare gata să-şi devoreze proprii fraţii şi surori. Prin devorare nu trebuie neapărat să se înţeleagă consumarea cărnii acestora, termenul mai corect pentru acest lucru fiind canibalismul. Există numeroase metode de devorare, psihice, şi materiale, dar cele mai grele de îndurat, sunt de departe cele psihice. Nu poţi fugi de ele, nu ai unde să te ascunzi, îţi invadează mintea, sufletul, te macină, te distrug, şi te aruncă într-un abis întunecat şi plin din durere, din care nu mai ai scăpare. Ajungi mort psihic, spiritual, trupul totuşi mişcându-se, dar şi acela slăbit. Exact aşa ajunsesem eu, o moartă vie, o „nebună”, astfel de denumire mi-au dat, din moment ce eu nu pot fi ca ei. Am fost exclusă datorită faptului că nu am bani, nu gândesc la fel ca ei, nu mă comport ca ei, şi mai ales din cauza faptului că nu am pe nimeni. Nu a încercat vreodată cineva să mă cunoască, am fost catalogată, exclusă…Dar nu am nevoie, nu am nevoie de ei, nu am nevoie de un umăr pe care să plâng, nu am să sper ca în momentul în care sunt în pericol cineva va apărea în spatele meu şi mă va salva. Am renunţat să sper, am renunţat să păstrez vălul pe ochi. L-am dat jos, şi m-am îngrozit de adevăr, dar e mai bine să-l cunoşti, decât să insinuezi că îl ştii, cum fac toţi ceilalţi. Lumea e infectată, se îneacă în propriul venin, totul e infectat, iar dacă nu eşti atent te cuprinde şi pe tine, îşi formează rădăcini, iar atunci…atunci nu mai trăieşti, nu mai eşti tu, eşti doar o marionetă, o jucărie pe care Diavolul o foloseşte pentru a se distra, iar când se plictiseşte eşti aruncat, în străfundurile Iadului, toţi ceilalţi considerând că aceea a fost dorinţa Domnului. Ce ştiu ei despre Dumnezeu? Toţi îl neagă, în secret făcând pact cu diavolii, pentru a primi bani, frumuseţe, o lume falsă, imaginară, în care ei conduc. Dar diavolii rămân diavoli, şi când aşa-zisa lor fericire atinge apogeul, pun capăt mirajului, distrugându-i definitiv şi ireversibil, prin pactul făcut luându-le sufletul. Fiinţe josnice, ce nu sunt demne de milă, asta sunt oamenii zilelor noastre, nu le pasă numai de binele lor. Nici măcar „supuşii Domnului” nu mai sunt ceea ce erau, au fost corupţi, puterea banului i-a ajuns. Material, doar de atât consideră că au nevoie. Dar materialul de aici nu le va asigura un trai bun şi în viaţa cealaltă, de fapt, va face exact contrariul. Iar cei care au fost excluşi de societate, încearcă să obţină acel material, atât de „necesar”, prin alte mijloace, omorând, furând, prin asta făcând până şi ei pact cu diavolii, pentru a le da, bineînţeles, putere, şi „noroc”.


Lume infectă, mi-a ajuns, m-am săturat de ea, dar nu îmi voi provoca moartea, voi răbda, până ce va decide Ea de cuviinţă că mi-a sosit clipa. Nu am de gând să mă înjosesc la pragul celorlalţi, deşi, pot spune că motive pentru o sinucidere am, şi mai mult ca sigur, absenţa mea nu va fi observată. Nu mă consider superioară lor, deşi aş putea, mi-am dat jos vălul, ceea ce nimeni nu a încercat să facă vreodată. Poate era mai bine să-l păstrez, dar fericirea tot nu o găseam…Într-un singur loc o voi găsi, şi mă rog să ajung acolo, să simt adevărata fericire, împlinire sufletească. Tot ce îndur acum nu va mai avea nici o valoare, e un sacrificiu mic pentru fericirea eternă. Pot spune că sunt asemenea unui trandafir, nu datorită neapărat frumuseţii, ci a faptului că, atunci când e nevoie, ţepii mă apără de răutatea celorlalţi, şi nu permit veninului să pătrundă, să mă cuprindă şi distrugă. Poţi fi vânător sau pradă, dacă nu te aperi, eşti distrus, lăsat în urmă, „înnebuneşti”, după care, singura soluţie pentru salvare pe care o întrezăreşti e sinuciderea, calea insuflată de un diavol. Asta înseamnă să fii orb, să nu poţi vedea căile indicate de îngeri. Încă continuă să stea lângă noi, să ne vegheze, şi să ofteze când toţi fac pacturi cu răul…dar misunea lui e de veghere, nu de manipulare, spre deosebire de trimişii răului, ce încearcă să controleze prin orice mijloace. Trimişii lui Dumnezeu…? Mă întreb eu am unul? Singurul răspuns ar fi „da”, din moment ce am fost capabilă să reuşesc să supravieţuiesc în starea în care mă aflu. Şi totuşi, zâmbesc…zâmbesc privind cerul, atât de liniştit, calm, aşteptând momentul când voi ajunge acolo sus, veghiind lumea cum se destramă, alt viitor nu mai există. Deşi am fost advertizaţi de mult timp de trimisul lui Dumnezeu pe pâmănt, dar nimeni nu a băgat în seamă. Au fost atâtea agitaţii pe teama asta, încât mulţi au scos bani, au omorât oamenii, speriindu-i cu sosirea sfârşitului lumii, ce bineînţeles că nu a sosit, din moment ce şi eu mă aflu aici încă. Rasa umană e atât de naivă, să aibă încredere oarbă într-un om ce se consideră şi se proclamă pe sine un profet. Probabil că, şi în zilele noastre mai există însă astfel de secte, pe lângă altele, ce proclamă în secret pe Satana ca unic stăpânitor, îl invocă, astfel dând peste cap mai rău balanţa lumii, ce oricum e deja extrem de dereglată. Nu mai contează, probabil un mic omuleţ, „invizibil”, ca mine, nu ar putea schimba prea multe, din nefericire. Aş avea nevoie de încă câteva persoane al căror val să se fi dezlipit de pe ochii inimii, dar mă îndoiesc că astfel de persoane există, probabil au existat, sau vor exista. O singură fiinţă cunoaşte lucrul acesta…

În lumea aceasta infectată, plină de venin, încă mai există o persoană, sau mai multe, ce pot schimba cu adevărat ceva, ce au fost capabili să vadă cu sufletul, să-şi dea jos vălul de pe „ochi”…

Hope you like it ^^ e de'abea al 3'lea one'shot al meu :]]

Abonați-vă la: Postări (Atom)