Sigur, titlul încearcă să pară o încurajare personală faţă de persoana mea, pentru că dacă într-adevăr voi pierde o anumită persoană, chiar rămân singură. Nu, nu la propriu, pentru că voi fi în continuare înconjurată de persoane, dar voi fi complet singură pe interior...cu părinţii eu nu pot vorbi chiar atât de deschis, nu sunt învăţată, deşi în ultimul timp pot spune că am făcut progrese cu mama, dar cum să mă plâng ei în legătură cu problemele legate tocmai de ei? Asta nu o voi putea face vreodată.Şi să fac eu primul pas nu mi-ar fi imposibil, dar...l-am făcut de prea multe ori în viaţa asta, din cauza, bineînţeles a încăpăţânării mele. Recunosc că o singură dată am fost certată cu o prietenă o săptămână, ce a fost grea şi pentru mine, dar am văzut că şi pentru ea, astfel încât şi-a călcat pe toată mândria ei şi m-a implorat...după aceea totul a revenit la normal, iar eu aşteptam cu nerăbdare asta. Dar am fost eu pusă când eram mică în situaţii de genul, nu am ajuns la implorare, din câte îmi amintesc, dar eu am făcut de cele mai multe ori pasul spre împăcare, şi pot spune că nu regret, pentru că stricam o prietenie ce e valoroasă pentru mine, chiar dacă respectiva persoană nu mai e în ţară şi nu am mai vorbit cu ea de un an, ştiu că nu s-a schimbat, şi că o duce bine, iar asta e tot ce am eu nevoie, să ştiu că totul e în regulă, şi că se vindecă fără probleme. [mda, era bolnavă...şi încă mai e]
Cu Chou însă nu ştiu ce să zic, îmi doresc şi sunt complet neliniştită că s-ar putea duce totul pe râpă, dar parcă să iau eu iniţiativă nu pot. Vreau să văd implicare şi din partea ei, doar, dacă ţine şi ea la prietenia noastră o încălcare a demnităţii nu o va omorî nicidecum. Deşi, dacă văd că nu plănuieşte nimic, şi trec zile [mă rog, acum şi orele la mine par că trec extrem de încet] şi nimic, probabil că voi acţiona eu. Motivul poate părea egoist, frica mea de singurătate, dar...e un motiv prea stupid cel pe care a pornit toată şandramaua asta pentru a lăsa totul să se încheie with a sad end.
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Ah, şi acum mai sunt torturată şi de întrebarea preotului, fuseşi la spovedanie cu diriginta..şi la o întrebare a insistat: Ai ceva pe suflet? Încă îmi răsună aceea întrebare în cap, dar n-am fost în stare să-i spun nimic, şi am negat, deşi cu greu, şi cu ezitare. Oricum, nu eram în stare să mă apuc să-i înşir acolo, dacă eram mai multe clase la spovedit, totul. N-am fost în stare, şi nici nu ştiu dacă o voi face vreodată în faţa unui preot, decât dacă simt că pot într-adevăr să rostesc, însă în faţa lui, în momentul ăsta, tonul şi seriozitatea cu care a pus acea întrebare nu au reuşit să mă afecteze, provocându-mi ezitare, dar răspunzând cu 'Nu'. Însă, la prima încercare a sa, am spus "Nu..chiar", şi în cazul în care m-a auzit, nu mă mai miră insistenţa lui...
Acum să văd dacă vor merge mai bine lucrurile, sa continuă în acelaşi mod, adâncindu-mă din ce în ce mai rău în "ghinion".
